Te-ai întrebat vreodată cine e în ambulanța care trece pe lângă tine cu sirena pornită? Cine e fata care, la 3 dimineața, în frig, în ploaie, în zăpadă, îți ține mâna când tu nu mai poți respira? Cine e cea care îți spune „Stai liniștit, sunt aici, nu te las!” când toată lumea din jur panichează?
Ea e Alexandra. Alexandra Florentina Radu, 32 de ani, asistentă medicală la Stația de Ambulanță Bolintin-Deal. Am mai scris despre ea, în primăvară. E fata care nu a întârziat NICIODATĂ la o urgență. Fata care nu a spus NICIODATĂ „nu pot”. Fata care a salvat vieți pe care nici măcar nu le cunoștea, pentru că asta i-a fost jurământul: să nu lase pe nimeni în urmă.
Astăzi, Alexandra nu mai e în ambulanță. Astăzi, Alexandra e pe patul de spital. Astăzi, sirena tace pentru ea. Și telefonul la 112 nu mai sună pentru ea să salveze pe altcineva, ci pentru ca noi să o salvăm pe ea.
Pe 4 mai, viața ei s-a rupt în două. Un diagnostic crunt, nemilos, care nu iartă: cancer micropapilar invaziv – o formă rară, agresivă, care nu așteaptă.
În timp ce noi ne plângeam că ne e greu la serviciu, Alexandra îndura 6 luni de chimioterapie. În timp ce noi ne plângeam că suntem obosiți, Alexandra trecea prin dublă mastectomie și i se scoteau 20 de ganglioni limfatici din corp.
Și acum… acum are nevoie de un medicament pe care România nu i-l poate da. Un medicament care există în Europa, dar pentru ea costă o avere. O avere pe care o fată care a ales să lucreze în sistemul public, pe salariu de asistentă, NU o are.
Îți dai seama cât de nedrept e? Ea a salvat vieți pe un salariu modest. Acum, ca să-și salveze propria viață, are nevoie de bani pe care nu-i are.
Astăzi poartă cicatrici lungi și dureroase, care îi amintesc, de fiecare dată când se privește, cât de mult i s-a schimbat viața. O așteaptă o recuperare lungă și dureroasă pentru a-și putea mișca din nou brațul stâng, despre care știe că s-ar putea să nu-și mai recapete niciodată complet mobilitatea.
Și cu toate acestea, greul nu s-a terminat. Urmează 25 de ședințe de radioterapie, 7 ani de hormonoterapie, încă un an de chimioterapie, cu un medicament disponibil în Europa, la care, în prezent, NU are acces în România, noi analize, investigații genetice și evaluări medicale.
Asta este cea mai mare problemă acum. E un tratament la care nu are acces și poate fi adus din altă țară la costuri enorme.
Pentru a putea continua tratamentul, va trebui să înceapă, împreună cu un avocat, demersurile necesare pentru a obține accesul la medicamentul de care are nevoie din partea autorităților. Până când va primi un răspuns favorabil – și asta dacă îl va primi – ar trebui să ducă singură această povară financiară pe care nu și-o permite.
Se simte neputincioasă în această luptă fiindcă nu duce una doar cu boala, ci și cu birocrația.
Cei care o cunosc o descriu simplu: „Alexandra e acolo înainte să apuci să-ți termini fraza.” La Bolintin-Deal, numele ei înseamnă calm în haos, competență în panică, speranță când totul pare pierdut.
Astăzi, rolurile s-au inversat brutal. Fata care aducea perfuzia și încurajarea la patul pacientului are nevoie de ambele…
„Nu știu cum să încep aceste rânduri… Nu știu cum să pun în cuvinte toată durerea pe care o port în suflet, toată frica pe care încerc să o ascund și toate lacrimile pe care le-am plâns în tăcere, știu doar că astăzi mă aflu din nou în fața voastră, cu inima strânsă, cu sufletul obosit, dar cu aceeași dorință arzătoare. Să pot trăi!
Nu este ușor să fii nevoit să ceri sprijin, să-ți expui suferința în fața lumii și să recunoști că, oricât de puternic ai încerca să fii, uneori nu mai poți duce totul singur. Când este vorba despre viața ta, lași deoparte orice urmă de mândrie și te agăți de fiecare speranță.
Nu vă cer să-mi luați durerea. Știu că nimeni nu poate face asta. Nu vă cer să luptați în locul meu, voi continua să lupt cu fiecare fărâmă de putere pe care o mai am. Vă cer doar să mă ajutați să am posibilitatea de a continua această luptă.
Vreau să mai văd răsărituri, să mai simt soarele pe chip, să mai râd din toată inima, fără ca în spatele zâmbetului meu să se ascundă teama de ziua de mâine, să pot face din nou planuri, să mă bucur de lucrurile mărunte, să trăiesc fără ca fiecare zi să fie umbrită de întrebarea dacă voi mai prinde o zi.
În nopțile în care frica devine mai puternică decât mine, mă rog lui Dumnezeu să nu mă abandoneze. Să-mi dea putere atunci când simt că nu mai pot, să-mi mai ofere timp.
Nu vreau să fiu privită cu milă. Vreau doar să am o șansă. O șansă la tratament. O șansă la vindecare. O șansă la viață. Sunt o femeie care a pierdut atât de multe în această luptă, dar care se roagă în fiecare zi să nu-și piardă și viitorul.
Îmi doresc din tot sufletul ca într-o zi să mă întorc aici, în fața voastră, nu pentru a vă cere ajutorul, ci pentru a vă spune, cu lacrimi de bucurie că am reușit și că sunt bine”, a scris Alexandra pe pagina ei de facebook.
Solidaritatea nu are nevoie de ambulanță ca să ajungă repede. Are nevoie doar de gestul tău. Orice sumă, oricât de mică, poate cumpăra timp și șanse reale ca Alexandra să se întoarcă la ceea ce face cel mai bine: să salveze oameni.
Familia și colegii nu cer minuni. Cer doar ceea ce Alexandra a oferit necondiționat ani la rând: prezență, sprijin, șansa de a lupta cu arme egale.
Dacă ai fost vreodată recunoscător pentru omul din ambulanță care a ajuns înainte să fie prea târziu, acum e momentul să fii tu „ambulanța” ei. Pentru că cei care nu lasă pe nimeni în urmă nu merită să fie lăsați singuri când le vine rândul!
DONEAZĂ – ORICE SUMĂ CONTEAZĂ!
DISTRIBUIE – poate o simplă distribuire va deschide o ușă pe care ea, singură, nu ar reuși să o deschidă!
ROAGĂ-TE pentru Alexandra!
DATE PENTRU DONAȚII:
– Titular cont: Radu Alexandra Florentina
– IBAN RON: RO41CECEB00008RON3149559
– Banca: CEC BANK
– Detalii plată: donație pentru Alexandra Radu
Celor care au ajutat până acum, oameni cunoscuți și necunoscuți, Alexandra vă mulțumește din adâncul sufletului. Bunătatea voastră nu a trecut neobservată, în cele mai întunecate momente ale vieții ei, i-ați arătat că încă există lumină.
Vă rugăm să nu o lăsați singură acum, când drumul care o așteaptă este încă atât de lung.
