„Dreptmăritori creştini,
Invierea este Sărbătoarea Sărbătorilor şi Praznicul Praznicelor, este centrul vieţii creştine, Realitatea în care toţi trăim, ne mişcăm şi suntem. Fără Înviere nu există credinţă adevărată, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, nu există Biserică şi nu există mântuire. Ea ne descoperă adevărata noastră plămădire, de chipuri chemate la asemănarea cu Dumnezeu, de fiinţe care, în lume vieţuind, sunt chemate să
o desăvârşească şi să o arate ca pe lucrarea „cea bună foarte” a Părintelui Ceresc.
În Înviere, Hristos Domnul – Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat se dăruieşte pe Sine din preaplinul dragostei dumnezeieşti, se face om deplin, asemenea întru toate nouă, în afară de păcat şi ne arată adevărata chemare a umanităţii, aceea către îndumnezeire. Boldul morţii îşi pierde ascuţimea şi umbra
păcatului se risipeşte, alungată de lumina cea nepătrunsă a
Învierii, credinţa se adevereşte, nădejdea se întăreşte şi dragostea se împărtăşeşte desăvârşit. Temelia Bisericii este Învierea şi masa Sfântului Altar este mormântul din care izvorăşte lumina mântuirii noastre.
Hristos ni se dăruieşte deplin şi ne cheamă să ne bucurăm de bogăţia praznicului. În Înviere nu mai este loc de tristeţe, în Înviere moartea devine viaţă. „Astăzi este vreme potrivită, ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, să grăim iarăşi acele cuvinte profetice: Unde‑ţi este, moarte, boldul?
Unde‑ţi este, iadule, biruinţa? (Osea 13:14; I Cor. 15:55) Astăzi Stăpânul nostru Hristos a sfărâmat porţile cele de aramă şi a pierdut iarăşi faţa morţii. Dar pentru ce vorbesc eu de faţa
morţii? I‑a schimbat chiar numele morţii. Acum moartea
nu se mai numeşte moarte, ci adormire”2. Taina întrupării
Fiului lui Dumnezeu nu se sfârşeşte în durerea patimilor şi
a Crucii, ci dăinuie pururea în bucuria Învierii din morţi. În noaptea biruinţei asupra morţii şi păcatului, Adam cel Vechi
se bucură împreună cu Adam cel Nou – Hristos, de lumina cea
nematerialnică a dumnezeirii.
Împreună cu el laudă taina Învierii toţi drepţii Vechiului Testament, cei săvârşiţi din această lume cu nădejdea venirii celui ce avea să‑i răscumpere din robia celui rău. Paştile sunt trecerea noastră, împreună cu Hristos, de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, sunt încununarea drumului pe care împreună îl parcurgem în Biserica Dreptmăritoare. Pe această cale, Hristos ne este călăuză şi sprijin, el ne îndrumă paşii, ne ridică din căderile noastre şi ne îndeamnă să stăruim, să nu ne lăsăm pradă deznădejdii şi neputinţei. În Hristos, omul îşi redobândeşte puterea duhovnicească, în El viaţa învinge păcatul şi moartea, în El devenim făpturi noi chemate la îndumnezeire. Crucea este îmbrăţişarea cu care Hristos cuprinde lumea întreagă şi Sângele Său spală pentru totdeauna întinarea lui Adam celui căzut. Piatra mormântului închide viaţa cea trecătoare şi ne deschide poarta veşniciei, iar pogorârea Sa la Iad sfărâmă încuietorile acestuia. Icoana Învierii este icoana biruinţei asupra morţii, este icoana luminii ce alungă întunericul, este icoana cunoştinţei celei adevărate şi a dragostei desăvârşite.
În acelaşi timp, însă, Învierea a fost şi este încă piatră de
poticnire pentru mulţi. Fără sprijinul credinţei este cu neputinţă
să înţelegi taina acesteia doar cu puterea minţii. De asemenea,
locul său central în viaţa Bisericii nu poate fi cu adevărat
priceput şi asumat decât în măsura în care credinţa este cea care luminează raţiunea.
Sărbătoarea Învierii Domnului este, aşadar, actul mărturisitor prin excelenţă al Bisericii, al vieţii şi lucrării sale. Nu întâmplător, în timpul praznicului ne salutăm unii pe ceilalţi cu „Hristos a înviat!” şi nu cu „Paşte fericit!”, făcând astfel deosebirea fundamentală între sărbătoarea întregii creştinătăţii şi un simplu eveniment sărbătoresc de primăvară.
Astăzi avem nevoie, mai mult decât oricând, să cunoaştem
adevărul de credinţă al Bisericii şi mai ales mărturisirea despre
Înviere. Ea nu este o simplă teorie, ci un adevăr de credinţă,
confirmat de mulţi, deşi niciodată înţeles pe deplin cu mintea,
piatra de temelie a întregii vieţi creştine. În fiecare Duminică
prăznuim Învierea, este ziua Domnului şi, implicit ziua Învierii,
momentul în care viaţa întreagă se reorientează după această
realitate. Cu atât mai mult astăzi, în ziua luminată a Praznicului
Învierii, când toate se fac noi, Biserica întreagă sărbătoreşte taina cea mare a biruinţei asupra morţii şi asupra păcatului.
Pentru aceasta ne‑am pregătit cu toţii, încă de la începutul
postului. Împreună cu Sfântul Andrei Criteanul, am plâns
mulţimea păcatelor şi căderea noastră în robia celui rău. Ne‑am
rugat împreună cu Sfântul Isaac Sirul, ca Hristos Domnul să ne întărească în primenirea vieţii şi să înaintăm pe calea cea
adevărată şi duhovnicească. Am luat aminte la înţelepciunea de
Dumnezeu inspirată a Sfântului Ioan Scărarul şi la nevoinţele
Sfintei Maria Egipteanca. La mijlocul postului, am sărutat toţi,
cu evlavie, Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce, armă şi pavăză
împotriva diavolului şi a patimilor. Urcând această cale, am
privit cu uimire mormântul din care s‑a ridicat Lazăr, cel a patra
zi înviat din morţi, şi am slăvit cu bucurie pe Hristos, Mielul
lui Dumnezeu, cel ce a intrat în Ierusalim pentru a se da pe
sine jertfă, o dată pentru totdeauna, spre mântuirea neamului
omenesc.
Dacă privim cu atenţie toate aceste momente din viaţa
liturgică a Bisericii, putem observa minunata lor alcătuire,
cuprinzând deopotrivă uimirea şi credinţa, durerea şi bucuria,
smerenia desăvârşită şi slava dumnezeiască. Încredinţaţi fiind de toate acestea, curăţiţi prin post şi prin Taina Sfintei Spovedanii, împăcaţi cu toţi cei ce ne‑au greşit, ne putem apropia cu sfială de potirul Dumnezeieştii Împărtăşanii, pentru a‑L primi pe Hristos, cel ce a murit şi a înviat pentru noi.”
Al vostru, de tot binele doritor şi către Domnul rugător,
† AMBROZIE
